Dupa-amiaza tulbure. Autobuz. Rata, mai exact. Glume deochiate, rasete, spasme galagioase. Aleatoriu, ragaieli. Miros statut de izmene. Din cand in cand, o tuse flecmica ma racaie pe timpan, si imi spun: iata, Homo de Neanderthal mai are o sansa. Ici, colo, cate un cocean ma arunca in melancolie, amintindu-mi de societatea preponderent agrara de la inceputul secolului XX.
In acest cadru, am o revelatie: "Da' halatu', doamna, cat e halatu' ?" . Nu. Nu m-a chestionat vreunul dintre companionii mei de drum, cum ati putea fi inclinati sa credeti. ( desi, eu stateam ca pe ace, stiindu-ma purtatoare de halat de satin pe dedesubt :P).
Ei bine, era soneria unui telefon. Si atunci mi-am repetat profund in sinea mea: Hmmmm, Stimate Domnule Naumovici, poate ca, pana la urma, nu sunteti chiar atat de rau.....
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
tare aia cu coceanu :))))))))
Post a Comment